Legenda Sânzienelor provine din străbuna Bucovină.

Conform legendei, odată, de mult, pe plaiurile bucovinene a trăit o fată extrem de frumoasă, dar foarte săracă. Fiind și orfană de ambii părinți,Sânziana suferea extrem de mult datorită marginalizării celorlalți, tânjind după dragostea și liniștea unei familii.
Singurele momente de alinare erau clipele petrecute în casa sa sărăcăcioasă când se ruga la Dumnezeu nu doar pentru a primi ea insăși o șansă la viață mai bună, ci și pentru ca sufletele semenilor săi să fie îmbunate, pentru a cunoaște sentimentele de liniște și milostivire.
Având sufletul atât de bun, Sânziana era prietenă bună cu păsările și animalele pădurii, cu ele petrecându-și foarte mult timp. Cu ele frumoasa fată împărțea adesea puțina hrana de care făcea rost, și uneori dormea împreună cu ele în mijlocul naturii.
Într-o zi Sânziana căzu bolnavă și în zadar încercară păsările și animalele să ăi aducă hrană și apă – nimic nu funcționa. La un moment dat, în sărăcăcioasa colibă a fetei intră Sfânta Vineri, cu chipul său luminos, și cu bândețe în glas îi spuse fetei:
– Duioasă și frumoasă ai fost ca o floare – floare vei fi și de acum înainte. Alungată și disprețuită ai fostpână acum – căutată și îndrăgită vei fi de acum încolo. Florile tale vor fi coronițe puse la icoane, iar parfumul tău va umple văile și aerul cu mireasma lor, iar sufletele oamenilor cu pace și bunătate.
De atunci florile de zânziene sunt căutate pentru puterile lor tămăduitoare, fiind considerate flori magice.
În cultura creștin-ortodoxă, ziua de Sânziene coincide cu sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. De asemenea, alături de noaptea de Sfântul Andrei, celei de 23-24 iunie îi este atribuită o încărcătură spirituală majoră. În lucrarea sa, „Noaptea de Sânziene”, Mircea Eliade afirmă că dansul lor deschid cerurile „pentru cei care știu să le privească”.